It has been a while since, while being present in courtrooms all day, I have noticed an acute tendency to limit the orality of the civil process almost to the point of eradication, and the fear that this behaviour will not become a state of mind outrages me, no matter whether I am regarded from the perspective of the informed litigant who is aware of his own rights, a stubborn person who opposes the order that oppresses him with a kind of right not to be oppressed beyond what he can admit^[i] or the lawyer who is meant to promote and defend the rights, freedoms and legitimate interests^[ii] of man and has the duty to insist on the achievement of free access to justice, for a fair trial and within a reasonable time^[iii].

I find it redundant to argue the harmfulness of the expression “keep your conclusions as short as possible, please!” – which has already become the rule and, unfortunately, already judicial – by reference to the importance of the lawyer or his fundamental role in the justice system, because this would mean I am willing to adhere to and propagate the profoundly erroneous perception supported by those who treat the lawyer as a tolerated person.

This is a matter of absolute incompatibility with the letter and the spirit of justice, a proof of the misconception about the judges’ role, and it would be even foolish to consider that the judges’ determination on the claims submitted to the court – the revelation of the truth^[iv] – is a benefit for the lawyer and not a fundamental right guaranteed to any justice-seeking person.

Looking at the Constitution – justice is carried out in the name of the law^[v] – we would even be heading towards a paradox if we were not clear that the lawyer is (as pathetic as it may sound to some!) merely the voice and protector of the persons seeking justice, so that any distortion and/or violation of a legal rule represents a frustration of his interest and right and, ultimately, a failure, precisely, of the act of justice.

Of course, not every value has to generate a revolt and then common sense, understood as the gift of feeling well, of discerning, of representing oneself, of imagining the truth, of daring^[vi] or perceived as that ability to see evidence^[vii] forces me to point out what I really understand by value and which ones I question.

In the matter at hand, value can only represent a shift from fact to right, from something desirable to something worthy of desire^[viii].

What does the metamorphosis from fact to right refer to or what is the limitation of orality is really intended for?

Absolutely all responses to my protest about limiting the time required to present the conclusions to under 5 minutes were based on the following premises: the large number of files that are pending or the other panels that are also pending.

Does it seem that the judge’s workload and the logistics shortages in the judicial system are sufficient reasons to justify the violation of a fundamental right of the litigant, or is limiting the debates the remedy to these problems?

If the answer is yes, then let’s say it openly and assertively! But let’s not propagate the trivialisation of the fundamental principles of civil procedure.

It is futile to mention that a thoroughly examined matter of law cannot be stated in 30 seconds, 1 minute and 30 seconds^[ix], 2 minutes, 3 minutes or 4 minutes. Most of the time even 5 minutes cannot be reasonable.

The orality of the civil trial should not be seen as a self-standing matter or as an opportunity offered by the legislator to the judge, since it interconnects the other principles of the civil trial: it ensures real publicity, effective adversarial proceedings and the optimal exercise of the right of defence, giving the parties the opportunity to express and defend all their claims and defences; it influences the attention of the judges, giving them the opportunity to intervene, to request additional elements, to resort to confrontation etc., thus also making it possible to be unbiased and to exercise their active role^[x].

The lawyer’s revolt against the violation of the right to be heard – his insistence on free access to justice, on a fair trial within a reasonable time – is evidence of normality, of healthy and even desirable thinking in a state that claims to be democratic, so that it cannot be classified as disturbing the peace of the hearing^[xi].

It is unacceptable to argue the disruption of the solemnity of the court hearing to suppress the lawyer’s protest against what he considers to be a violation of a fundamental right of the justice seeking person.

Invoking the solemnity of the court session to punish a lawyer who is fulfilling his duty is not the policing of the court session, but a regrettable act which must not be repeated!

To support this opinion, I think it is relevant to present an incident quoted in a preface to a civil law course^[xii]: “a dispute occurred, before one of the sections of the Court of Appeal, between the chairman of that Court of Appeal and the lawyer Petre Constantinescu-Strihan. The former had overstepped his authority to intervene in the debate and call the lawyers to order. Micescu, who was the then Dean of the Corps and was present in the Palace of Justice, was informed of the incident in the courtroom where Strihan was pleading and, without no further ado, he entered the courtroom and asked the chairman of the panel for permission to send an urgent communication to the lawyers. Although irritated by the incident and the dean’s unusual request, the chairman could not refuse to admit the request. The dean’s intervention was breviloquent but he quickly decided that, until the incident between the chairman and Mr. P.C. Strihan was cleared up, no other lawyers should plead before the former. Obviously, since the chairman had used some insulting words in the exercise of his right to conduct the proceedings, the interim decision of the dean was more than justified. The lawyers left, the panel adjourned, the room emptied.The conflict was defused with an apology from the councillor, who admitted his guilt. Needless to stress the value of the dean’s gesture for the prestige of the body and at the same time the elegance of the chairman’s attitude who made things right in an honourable manner.

A completely different world!…”.

^[i] A. Camus, Omul revoltat, Ed. Polirom, 2019, p. 22-33.
^[ii] See the provisions of article 2(2) of Law No 51/1995.
^[iii] See the provisions of article 2(5) of Law No 51/1995.
^[iv] See the provisions of article 22(2) of the Code of Civil Proceedings.
^[v] See the provisions of article 124(1) of the Romanian Constitution.
^[vi] A. Paleologu, Bunul simț ca paradox, Ed. Fundației Paleologu, p. 16.
^[vii] Idem, p. 8.
^[viii] A. Camus, quoted work, p. 25.
^[ix] Recently, before a Bucharest court of law, in a panel in which the chairman of the section was a member, the oral presentation of arguments was limited down to 30 seconds for the each party’s conclusions regarding the exceptions, and 1 minute and thirty seconds for each party’s conclusions regarding the merits of the matter, respectively.
^[x] See V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1 – 526, Edit. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 69.
^[xi] See the provisions of article 217(9) of the Code of Civil Proceedings
^[xii] See Istrate N. Micescu, Curs de Drept civil, Ed. ALL BECK, 2000, pp. 31-32.

Justiție pe scurt…

De ceva timp observ prin sălile de judecată o tendință acută de a se proceda la limitarea oralității procesului civil aproape până la eradicare, iar teama ca această conduită să nu devină o stare de spirit mă revoltă, indiferent că sunt privit din postura justițiabilului informat care posedă conștiința propriilor drepturi, a celui încăpățânat care opune ordinii care îl oprimă un fel de drept de a nu fi oprimat dincolo de ceea ce poate să admită^[i] sau a avocatului care are menirea de a promova și apăra drepturile, libertățile și interesele legitime^[ii] ale omului și îndatorirea de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil^[iii].

Mi se pare redundant să argumentez nocivitatea expresiei „concluzii pe scurt, vă rog!” – împământenită și, din păcate, devenită deja judiciară – prin raportare la importanța avocatului sau a rolului său fundamental în sistemul de justiție pentru că ar însemna să ader și să propag percepția profund eronată a unora care tratează avocatul ca pe un tolerat.

Este un caz de incompatibilitate absolută cu litera și spiritul justiției, o dovadă a neînțelegerii rolului judecătorului, chiar o nerozie să se considere că dezlegarea pretențiilor deduse judecății – aflarea adevărului^[iv] – reprezintă un beneficiu realizat avocatului, iar nu un drept fundamental asigurat justițiabilului.

Privind spre Constituție – justiția se înfăptuiește în numele legii^[v] – ne-am îndrepta chiar spre un paradox dacă nu am fi lămuriți că avocatul este (oricât de patetic ar suna pentru unii!) doar vocea și protectorul justițiabilului, astfel că orice denaturare și/sau încălcare a unei norme juridice reprezintă o frustrare a interesului și dreptului acestuia și, în final, un eșec, tocmai, al actului de justiție.

Sigur, nu orice valoare trebuie să determine o revoltă și atunci bunul-simț, înțeles ca darul de a simți bine, de a discerne, de a-și reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni^[vi] sau perceput ca acea capacitate de a vedea evidențe^[vii] mă obligă să indic ce înțeleg prin valoare și care sunt cele pe care le pun în discuție.

În contextul supus dezbaterii, valoarea nu poate reprezenta decât o trecere de la fapt la drept, de la ceva dorit la ceva demn de dorit^[viii].

Ce se metamorfozează de la fapt la drept sau ce se dorește prin limitarea oralității?

Absolut toate răspunsurile față de protestele mele cu privire la limitarea sub 5 minute a timpului necesar expunerii concluziilor au avut ca premise: numărul mare de dosare care sunt în așteptare sau celelalte completuri aflate, de asemenea, în așteptare.

Pare că gradul de încărcare al judecătorului și lipsa de logistică în sistemului judiciar constituie motive suficiente pentru a justifica încălcarea unui drept fundamental al justițiabilului sau cumva limitarea dezbaterilor reprezintă remediul acestor probleme?

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci să o spunem deschis și asumat! Dar să nu propagăm banalizarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Este futil să menționez că o problemă de drept tratată riguros nu poate fi expusă în 30 de secunde, 1 minut și 30 de secunde^[ix], 2 minute, 3 minute sau 4 minute. De cele mai multe ori nici 5 minute nu pot fi rezonabile.

Oralitatea procesului civil nu trebuie privită închistat și nici ca pe o facultate pe care legiuitorul a acordat-o judecătorului, întrucât aceasta interconectează celelalte principii ale procesului civil: asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor și exercitarea în condiții optime la dreptului la apărare, dând posibilitatea părților de a își exprima și susține toate cererile și excepțiile; influențează asupra atenției judecătorilor, oferind acestora prilejul să intervină, să solicite elemente suplimentare, să recurgă la confruntări etc., deci face posibilă și nemijlocirea și exercitarea rolului activ^[x].

Revolta avocatului cu privire la încălcarea oralității – stăruința pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil – este o dovadă de normalitate, de gândire sănătoasă și chiar demnă de dorit într-un stat care se pretinde democratic, astfel că nu poate fi încadrată în ipoteza tulburării liniștii ședinței^[xi].

Este inacceptabilă invocarea tulburării solemnității ședinței de judecată pentru a cenzura protestul avocatului cu privire la ceea ce apreciază ca fiind încălcare a unui drept fundamental al justițiabilului.

Invocarea solemnității ședinței de judecată pentru sancționarea avocatului care își îndeplinește menirea nu reprezintă exercitarea poliției ședinței, ci un gest regretabil care nu trebuie să se repete!

În susținerea acestei opinii consider că este relevantă prezentarea unei întâmplări surprinse într-o prefață a unui curs de drept civil^[xii]: „la una din secțiile Curții de Apel s-a iscat odată un conflict între președintele Completului de judecată și avocatul Petre Constantinescu-Strihan. Cel dintâi depășise măsura puterii pe care o avea de a interveni în dezbatere și de a chema la ordine avocații. Decan al Corpului, la acea dată, și găsindu-se prezent în Palatul Justiției, Micescu a fost avizat de incidentul produs în pretoriul unde pleda Strihan, și, fără întârziere, a intrat în sala de ședințe, solicitând președintelui completului îngăduința de a adresa avocaților o comunicare urgentă.
Cu toate că, iritat de incident și de solicitarea insolită a decanului, acesta nu a putut refuza admiterea cererii care i-a fost adresată. Comunicarea a fost laconică, decanatul baroului a luat măsura urgentă ca până la vidarea incidentului intervenit între Domnul consilier și domnul avocat P.C. Strihan, niciun avocat să nu mai pledeze în fața celui dintâi. Evident, termenii în care se exprimase magistratul în exercițiul dreptului său de a conduce dezbaterile fuseseră insultători, pentru a putea justifica o asemenea măsură provizorie a decanatului baroului. Avocații au plecat, completul a ridicat ședința, sala s-a golit.Conflictul s-a vidat cu scuzele consilierului, care și-a recunoscut culpa. Inutil de subliniat valoarea gestului decanului pentru prestigiu corpului și, în același timp eleganța atitudinii consilierului care a făcut amenda onorabilă.

Altă lume!…”.

^[i] A. Camus, Omul revoltat, Ed. Polirom, 2019, p. 22-33.
^[ii] A se vedea dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.
^[iii] A se vedea dispozițiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 51/1995.
^[iv] A se vedea dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.
^[v] A se vedea dispozițiile art. 124 alin. (1) din Constituție.
^[vi] A. Paleologu, Bunul simț ca paradox, Ed. Fundației Paleologu, p. 16.
^[vii] Idem, p. 8.
^[viii] A. Camus, op. cit., p. 25.
^[ix] De curând la o instanță de judecată din București, într-un complet din care făcea parte președintele secției, oralitatea a fost limitată la 30 de secunde aferente concluziilor asupra excepțiilor pentru fiecare parte, respectiv, 1 minut și 30 de secunde pentru concluziile asupra fondului cauzei pentru fiecare parte.
^[x] A se vedea V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1 – 526, Edit. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 69.
^[xi] A se vedea dispozițiile art. 217 alin. (9) din C. proc. civ.
^[xii] A se vedea Istrate N. Micescu, Curs de Drept civil, Ed. ALL BECK, 2000, pp. 31-32.

Article published in Juridice.ro