The legitimate expectation that this title generates is that the evolution of the principle of respecting the optimal and foreseeable term will be investigated from the perspective of the practice of the European Court of Human Rights, transposed into the logical-legal reasoning conceived by the national judge.

However, this assumption will be disproved, since the reasoning contained in a court decision by which the only remedy provided by the Code of Civil Procedure for sanctioning the violation of the precept stated above was removed does not support such an approach, but rather requires the analysis of a state of spirit that gravitates between superficiality¹, irony² and the mentality of the petty tyrant³.

Invested with a challenge regarding the procrastination of the process, starting from the fundamental character of the optimal and foreseeable term and from the purpose of the legal institution⁴, a panel of judges considers the following factual situation:

“From the file sheet, it follows that there was an atypical fluctuation on the panel to which the case was assigned for resolution (8 terms one judge, 7 terms another judge, 6 terms another judge, 14 terms another judge, 10 terms another judge), and the current judge took over the panel at the time of the debates on the merits of the case and remained in the ruling, postponing the ruling 9 times⁵, after which he put the case back on the docket for 19.02.2024 and set a trial date for 15.04.2024.

It also follows from the file sheet that 14 trial deadlines were granted for the lack of the expert report⁶, 5 deadlines were granted for responding to objections, after which further deadlines were granted to take cognizance of the expert report or objections or the response to objections, at one court term there was a lack of procedure⁷, then the case was suspended based on the Decree of the President of Romania no. 240/2020, after which a deadline was granted for a supplement to the expertise, the ruling was postponed twice on the objections and then it remained in the ruling so that the case could finally be put back on the docket“⁸.

Against this factual framework, the panel of judges assessed that the judicial means used by the plaintiff for the violation of the optimal and foreseeable term is unfounded from the perspective of the conditions established by the provisions of art. 522 of the Civil Procedure Code, because:

(i) “(…) the quality of the judicial act is paramount, which cannot be ensured under the conditions of an excessive load on the court, which would lead to the impossibility of the court knowing and understanding the legal relations, often complex, deduced judgments in the existing files in a court session”;
(ii) “Nevertheless, there are well-known cases in which the European Court of Human Rights found a violation of the right to a fair trial by not respecting the reasonable term which in the internal procedure had lasted, for example, 7 years, while the European court ruled on the case after 10 years from notification. From this state of facts it follows that even at the #### level – which is in a situation comparable to that of the judiciary in ####### in terms of volume of activity relative to the number of judges, the need to judge the case in a reasonable term, although it represents one of the most important elements of the right to a fair trial, must be placed in an acceptable balance with the need to ensure the quality of the judicial act”⁹.

Therefore, the panel of judges removed the only measure enshrined in the national legislation for sanctioning the violation of the optimal and foreseeable term for two reasons.

First, the excessive burden of the court associated with the quality of the judicial act. The argument is irrelevant from the perspective of the provisions of art. 522 of the Code of Civil Procedure and the provisions of art. 6 of the European Convention on Human Rights.

Likewise, the argument denotes superficiality, because the European Court of Human Rights and the doctrine have held that “the circumstances according to which the situations of agglomeration of the role of the courts have become common can no longer justify the excessive duration of the judicial procedures“¹⁰.

It becomes even ironic to sanction the litigant – the beneficiary of the judicial act – in the hope that you will cause the other two powers in the state to regulate the necessary measures to relieve the courts, although there are legal levers to resolve such a dispute.

It denotes cynicism to formally convey to the litigant that “justice, as a modern, credible and predictable public service, must respond to the litigants’ needs regarding the expeditious execution of the judicial act“, but that you cannot ensure his right fundamentally by the measure you will dispose of, since the state you oversee in order to remain one “by right” does not allow you.

The second reason – we are in the same position and situation as the European Court of Human Rights – is laughable and reprehensible, as it transforms the problem from a legal one to a personal one.

It seems unnecessarily complicated, or even downright funny, to explain to a person whose mission is to solve a case even when “the law does not provide, is unclear or incomplete“¹¹, relying on “customs, and in the absence to them, the legal provisions regarding similar situations, and when there are no such provisions, on the general principles of the law“¹², that it could “excessively burden” the European Court of Human Rights if it does not ensure the respect of fundamental rights.

Equally redundant is the argument that aims at the purpose of each entity for the legal reality.

Probably against the argument according to which the national judge should behave like a bonus vir¹³, one could retort that nowadays such a standard is obsolete, since the arbitrator, praetor or judex was not so burdened as the contemporary judge, because the economic-social relations of antiquity were not as complex as those of today and, anyway, the procedure of Roman law began by being formalistic.

What completes the absurdity of such a consideration is that the judge did not proceed to research the practice of the European Court of Human Rights in order to unravel the legal problem with which he was entrusted, but analyzed a case unrelated to it in order to expose the alleged double standard of European Court of Human Rights.

In such a context, in which the national means to protect the fundamental principles are removed for any reason outside the conditions established by law, the optimal framework is created and encouraged to justify the violation of any imperative legal norm, the process turning into a simulacrum, since everything becomes random for litigants.

¹ See Petru Cretia, “Lights and shadows of the soul”, Ed. Humanitas, 2020, pp. 114-116, “The world is full of superficial people. Superficial in what they do, think and feel. In other words, lacking the ability to perfect a thing, to make it like the world, and at the same time lacking any depth of thought and feeling. Moreover, unable to realize that they are what they are. (…) their thoughts, even when it comes to intelligent people, are approximate, volatile, even mischievous, in any case deeply groundless. (…) The result of an action performed superficially is defective and deficient. Badly made work does not meet the minimum quality standard and does not stand up to functional tests. (…) But those who work by ear do just as much harm to the spirit. This means burying your wisdom on what you have heard and heard, from what circulates, unverified, through the air of the weather in common places, from unfounded prejudices, from second-hand information, from the almanac culture or from consumed readings. Those who like to live like this somehow have the feeling of a fundamental lack, and then they seek compensation in false depth, in the use, without a long effort of thought, of a few deep-sounding words, of a few ideas, full of original thought, and then hollowed, damaged, and dulled by their use by such sad sailors.”

² See Andre Comte-Sponville, “Little Treatise on Virtues”, translated by Alex Vlad, Ed. Univers, 2020, pp. 284-285, “That’s what irony is: a laugh that takes itself seriously, a laugh that beats I play another, and the expression is revealing. Even if it turns against the ego (it is what is called self-mockery), it remains external and unwholesome. Irony despises, accuses, condemns… It takes itself seriously and only suspects the seriousness of the other – even if it ends up talking about itself as a third person, as Kierkegaard well understood. She crushed or silenced many spirits. Is it about humility? Not at all. On the contrary, how seriously do you have to take yourself to make fun of others! How proud you must be to despise yourself! Irony is a seriousness in the eyes of which everything is ridiculous. Irony is a small thing in whose eyes everything is small”.

³ See Petru Cretia, op. quote pp. 27-28, “Each ins who has a small role in the system exercises, at his level, an arbitrary and abusive power. (…) Everyone considers themselves, by reference to you, who are nothing, institutions, no one has debts, only rights, and first of all the right to abuse. And therefore, they consider their services not as obligations, but as favors granted, out of interest or whim, to the common man. In a way, they take revenge on the fact that, at a higher level, they are also treated the same. But, in the relationship with you, a non-institutional man, he behaves as if he were the very source of power, spontaneously feeling incommensurable with your nothingness (…) And he feels from a post office the one who, at least in the moment therefore, he is powerless and at the mercy of: the petitioner and the postulant, the customer, the passenger, the lessee, the pedestrian, the patient, the citizen and, in general, the inhabitant. Lacking any prestige and any ability to appeal to any court to do him justice, he can be dealt with anyway. And if he dares to demand justice, he finds himself guilty of something, possibly punished for having the imprudence to challenge the sanctity of a petty delegate of power, who believes himself, and is allowed to believe himself, a priest of it “.

⁴ See Decision no. 239/26.03.2024 of the Bucharest Court of Appeal, IV Civil section, RJ code ee76734e7, p. 3, accessible at: https://rejust.ro/juris/ee76734e7. “What characterizes this legal institution is the passivity of the court, which, although it has the legal means to correct the improper procedural conduct of the parties or other participants in the procedure, it does not apply or disregards certain legal provisions that require it fulfillment of a procedural act within a certain term. In another expression, the reference to the optimal and predictable term for the resolution of the case opens the way for the appeal for the non-fulfilment or non-disposition of the measures to fulfill any procedural act necessary for the trial of the case by the court itself“.

⁵ Needless to mention the provisions of art. 396 para. (1) of the Civil Procedure Code, which provides for a 15-day deadline for postponing the ruling. Even if we were to appreciate that it is an indicative term, a number of 9 adjournments far exceeds a reasonable term.

⁶ The question seems rhetorical: was any coercive measure taken against the person at fault for generating a number of 14 court terms?

⁷ Ibid., supra.

⁸ Ibid.

⁹ Idem, p. 4.

¹⁰ See ECHR, July 7, 1989, Union Alimentaria Sanders SA v/Espagne, Series A no. 157, 40, add. Corneliu Bîrsan, “The European Convention on Human Rights. Commentary on articles”, Edit. 2, Ed. CH. Beck, Bucharest, 2010, p. 522, footnote no. 5.

¹¹ See the provisions of art. 5 para. (2) of the Civil Procedure Code, according to which: “No judge can refuse to judge on the grounds that the law does not provide, is unclear or incomplete”.

¹² See the provisions of art. 1 paragraph (2) of the Civil Code, according to which: “In cases not provided for by law, customs are applied, and in their absence, the legal provisions regarding similar situations, and when there are no such provisions, the general principles of law.”

¹³ Bonus vir represented a Roman citizen perceived in society as a model of honesty and fairness [see See Remus Valsan, “Fides, Bona Fides, and Bonus Vir: Relations of Trust and Confidence in Roman Antiquity”, Journal of Law, Religion and State, Vol. 5, no. 1, (2017), pp. 73-77]. See also Roberto Fiori, “Fides et bona fides. Hiérarchie sociale et categories juridiques”, Revue historique de droit français et étranger (1922-), Octobre-Décembre 2008, Vol. 86, No. 4, p. 472, “In archaic thought, truth is the principle of similarity between what is said (or is made) and the world ordered according to justice, inasmuch as the roots of the Latin terms verum and fides are used in other languages ​​to indicate an oath or behavior conforming to the cosmic order – and sometimes both: just think of the archaic Irish “thread”. The words and conduct of the bonus vir must conform to the verum, for falsehood is a chaotic act that undermines the cosmic order on which the status of the person taking the oath is based.”

Termenul optim și previzibil: de la principiu fundamental la ironie

Așteptarea legitimă pe care o generează acest titlu este că se va proceda la cercetarea evoluției principiului respectării termenului optim și previzibil din perspectiva practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, transpusă în raționamentul logico-juridic conceput de judecătorul național.

Această supoziție va fi însă infirmată, întrucât motivarea cuprinsă într-o hotărâre judecătorească prin care a fost înlăturat singurul remediu prevăzut de Codul de procedură civilă pentru sancționarea încălcării preceptului enunțat mai sus nu suportă un astfel de demers, ci mai degrabă impune analiza unei stări de spirit care gravitează între superficialitate¹, ironie² și mentalitatea tiranului mărunt³.

Învestit cu o contestație privind tergiversarea procesului, pornind de la caracterul fundamental al termenului optim și previzibil și de la scopul instituției juridice⁴, un complet de judecată reține următoarea situație de fapt:

„Din fișa dosarului rezultă că pe completul căruia i s-a repartizat dosarul spre soluționare a existat o fluctuație atipică (8 termene un judecător, 7 termene un alt judecător, 6 termene un alt judecător, 14 termene un alt judecător, 10 termen un alt judecător), iar actualul judecător a preluat completul la momentul dezbaterilor pe fondul cauzei și a rămas în pronunțare, amânând pronunțarea de 9 ori⁵, după care a repus cauza pe rol la data de 19.02.2024 și a stabilit termen de judecată pentru 15.04.2024.

Tot din fișa dosarului rezultă că s-au acordat 14 termene de judecată pentru lipsa raportului de expertiză⁶, pentru răspuns la obiecțiuni s-au acordat 5 termene, după care s-au mai acordat termene pentru a se lua cunoștință de raportul de expertiză sau de obiecțiuni ori de răspunsul la obiecțiuni, la un termen de judecată a fost lipsă de procedură⁷, apoi pricina a fost suspendată în temeiul Decretului Președintelui României nr. 240/2020, după care s-a acordat termen pentru supliment la expertiză, s-a amânat pronunțarea de două ori asupra obiecțiunilor și apoi s-a rămas în pronunțare pentru ca în final pricina să fie repusă pe rol”⁸.

Față de acest cadru factual, completul de judecată a apreciat că mijlocul judiciar utilizat de reclamant pentru încălcarea termenului optim și previzibil este neîntemeiat din perspectiva condițiilor consacrate de dispozițiile art. 522 din Codul de procedură civilă, deoarece:

(iii) „(…) primordială este calitatea actului de justiție, ceea ce nu se poate asigura în condițiile unei încărcări excesive a instanței, care ar conduce la imposibilitatea cunoașterii și înțelegerii de către instanță a raporturilor juridice, de cele mai multe ori complexe, deduse judecății în dosarele existente într-o ședință de judecată”;

(iv) „Cu toate acestea, sunt de notorietate cauze în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nerespectarea termenului rezonabil care în procedură internă durase, spre exemplu, 7 ani, în timp ce instanța europeană s-a pronunțat în cauză după 10 ani de la sesizare. Din această stare de fapt rezultă că și la nivelul #### – care se află într-o situație comparabilă cu cea a justiției din ####### ca volum de activitate raportat la numărul de judecători, necesitatea judecării cauzei într-un termen rezonabil, deși reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie plasată într-un echilibru acceptabil cu necesitatea asigurării calității actului de justiție”⁹.

Așadar, completul de judecată a înlăturat singura măsură consacrată în legislația națională pentru sancționarea încălcării termenului optim și previzibil pentru două motive.

Primul, încărcarea excesivă a instanței de judecată asociată cu calitatea actului de justiție. Argumentul este irelevant din perspectiva dispozițiilor art. 522 din Codul de procedură civilă și a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deopotrivă, argumentul denotă superficialitate, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului și doctrina au reținut că „împrejurarea potrivit căreia situațiile de aglomerare a rolului instanțelor de judecată au devenit curente nu mai poate justifica durata excesivă a procedurilor judiciare”¹⁰.

Devine chiar ironic să sancționezi justițiabilul – beneficiar al actului de justiție – în speranța că vei determina celelalte două puteri în stat să reglementeze măsurile necesare pentru degrevarea instanțelor judecătorești, deși există pârghii legale pentru rezolvarea unui astfel de diferend.

Denotă cinism să-i transmiți formal justițiabilului că „justiția, ca serviciu public modern, credibil și previzibil, trebuie să răspundă nevoilor justițiabililor privind înfăptuirea cu celeritate și într-un termen rezonabil a actului de justiție”, dar că nu-i poți asigura dreptul fundamental prin măsura pe care o vei dispune, întrucât statul pe care îl supraveghezi pentru a râmâne unul „de drept” nu îți permite.

Al doilea motiv – suntem în aceeași poziție și situație precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului – este rizibil și reprobabil, întrucât transformă problema din una de drept, în una personală.

Pare complicat spre inutil, sau chiar de-a dreptul amuzant, să explici unei persoane a cărei menire este să soluționeze o cauză chiar și atunci când „legea nu prevede, este neclară sau incompletă”¹¹, bazându-se pe „uzanțe, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, pe principiile generale ale dreptului”¹², că ar putea „încărca excesiv” Curtea Europeană a Drepturilor Omului dacă nu asigură respectarea drepturilor fundamentale.

La fel de redundant este și argumentul care vizează scopul fiecărei entități pentru realitatea juridică.

Probabil că împotriva argumentului potrivit căruia judecătorul național ar trebui să se comporte ca un bonus vir¹³, s-ar putea replica că în prezent un astfel de standard este desuet, întrucât arbitrul, pretorul sau judex-ul nu erau atât de încărcați precum judecătorul contemporan, deoarece relațiile economico-sociale din antichitate nu erau la fel de complexe precum cele de astăzi și, oricum, procedura dreptului roman a început prin a fi formalistă.

Ceea ce desăvârșește însă absurdul unui astfel de considerent este că judecătorul nu a procedat la cercetarea practicii Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a dezlega problema de drept cu care a fost învestit, ci a analizat o cauză străină de aceasta pentru a expune pretinsul dublu standard al Curții Europene a Drepturilor Omului.

Într-un astfel de context, în care mijloacele naționale pentru protejarea principiilor fundamentale sunt înlăturate pentru orice rațiuni străine de condițiile instituite de lege, este creat și încurajat cadrul optim pentru a justifica încălcarea oricărei norme juridice imperative, procesul transformându-se într-un simulacru, întrucât pentru justițiabili totul devine aleatoriu.

¹ A se vedea Petru Creția, „Luminile și umbrele sufletului”, Ed. Humanitas, 2020, pp. 114-116, „E plină lumea de superficiali. Superficiali în ce fac, în ce gândesc și în ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiți de capacitatea de a desăvârși un lucru, de a-l face ca lumea și totodată neînstare de vreo adâncime a gândurilor și a sentimentelor. În plus, incapabili de a-și da seama că sunt ceea ce sunt. (…) gândurile lor, chiar când e vorba de oameni inteligenți, sunt aproximative, volatile, chiar zănatice, oricum fără temei adânc. (…) Rezultatul unei acțiuni efectuate cu superficialitate este defectuos și deficitar. Lucrul rău făcut nu corespunde standardului minimal de calitate și nu rezistă probelor funcționale. (…) Dar tot atât de rău fac în partea spiritului cei care lucrează după ureche. Asta înseamnă să-ți încropești avutul minții pe apucate și din auzite, din ceea ce circulă, neverificat, prin aerul vremii din locuri comune, din prejudecăți neroade, din informații la a doua mână, din cultura de almanah sau din lecturi mistuite. Cei cărora le place să trăiască așa au totuși cumva sentimentul unei carențe fundamentale și atunci caută compensație în falsa profunzime, în folosirea, fără o lungă strădanie a cugetului, a câteva vorbe, care sună adânc, a câteva idei, pline de gând la origine, și apoi golite, deteriorate și tocite de folosirea lor de către asemenea triști veleitari”.

² A se vedea Andre Comte-Sponville, „Mic tratat despre virtuți”, traducere Alex Vlad, Ed. Univers, 2020, pp. 284-285, „Chiar asta este ironia: un râs care se ia în serios, un râs care își bate joc de altul, iar expresia este revelatoare. Chiar dacă se întoarce contra eului (este ceea ce se numește autoderiziune), rămâne exterior și nefast. Ironia disprețuiește, acuză, condamnă… Ea se ia în serios și nu suspectează decât seriozitatea celuilalt -chiar dacă ajunge să vorbească despre sine ca despre o terță persoană, cum bine a înțeles Kierkegaard. Ea a zdrobit sau redus la tăcere multe spirite. Este vorba despre smerenie? Deloc. Dimpotrivă, cât de mult trebuie să te iei în serios ca să-ți bați joc de ceilalți! Cât de orgolios trebuie să fii chiar, pentru a te disprețui! Ironia este o seriozitate în ochii căreia totul este ridicol. Ironia este o micime în ochii căreia totul este mărunt”

³ A se vedea Petru Creția, op. cit. pp. 27-28, „Fiecare ins care are un rol cât de mic în sistem exercită, la nivelul său, o putere arbitrară și abuzivă. (…) Toți se socotesc, prin raportare la tine, care ești un nimic, instituții, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, și în primul rând dreptul de a abuza. Și prin urmare, își consideră serviciile nu ca pe obligații, ci ca pe niște favoruri acordate, după interes sau după toane, omului de rând. Într-un fel se răzbună așa pe faptul că, la un eșalon mai sus, sunt și ei tratați deopotrivă. Dar, în relația cu tine, om neinstituțional, se comportă ca și când s-ar situa însăși obârșia puterii, simțindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta (…) Și îl simte de la o poștă pe cel care, măcar în clipa aceea, este lipsit de orice putere și se află la cheremul lui: petiționarul și postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetățeanul și, în genere, locuitorul. Lipsit de orice prestigiu și de orice capacitate de a apela la vreo instanță care să-i facă dreptate, el poate fi tratat oricum. Iar dacă se încumetă să-și ceară dreptatea, se trezește el însuși vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru că a avut nesăbuința să conteste sacralitatea unui mărunt delegat al puterii, care se crede, și îi este îngăduit să se creadă, un sacerdot al ei”.

⁴ A se vedea Decizia nr. 239/26.03.2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a Civilă, cod RJ ee76734e7, p. 3, accesibilă la adresa: https://rejust.ro/juris/ee76734e7 . „Ceea ce caracterizează această instituție juridică este pasivitatea instanței de judecată, care, deși are la dispoziție mijloacele legale pentru corijarea conduitelor procesuale necorespunzătoare ale părților sau ale altor participanți la procedură, nu le aplică ori nesocotește ea însăși anumite prevederi legale, care-i impun îndeplinirea unui act de procedură într-un anumit termen. Într-o altă exprimare, referirea la termenul optim și previzibil de soluționare a cauzei deschide calea contestației pentru neîndeplinirea ori nedispunerea măsurilor de îndeplinire a oricărui act de procedură necesar judecării cauzei de către instanța însăși”.

⁵ Inutil de menționat dispozițiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevăd un termen pentru amânarea pronunțării de 15 zile. Chiar și dacă am aprecia că este un termen orientativ, un număr de 9 amânări de pronunțare depășește cu mult un termen rezonabil.

⁶ Pare retorică întrebarea: s-a luat vreo măsura coercitivă împotriva persoanei aflate în culpă pentru că a generat un număr de 14 termene de judecată?

⁷ Idem, supra.

⁸ Ibidem.

⁹ Idem, p. 4.

¹⁰ A se vedea CEDH, 7 iulie 1989, Union Alimentaria Sanders SA c/Espagne, Serie A nr. 157, 40, apud. Corneliu Bîrsan, „Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole”, Ediț. 2, Ed. CH. Beck, București, 2010, p. 522, nota de subsol nr. 5.

¹¹ A se vedea dispozițiile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

¹² A se vedea dispozițiile art. 1 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora: „În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.

¹³ Bonus vir reprezenta un cetățean roman perceput în societate ca fiind un model de onestitate și corectitudine [a se vedea A se vedea Remus Valsan, „Fides, Bona Fides, and Bonus Vir: Relations of Trust and Confidence in Roman Antiquity”, Journal of Law, Religion and State, Vol. 5, no. 1, (2017), pp. 73-77]. A se vedea și Roberto Fiori, „Fides et bona fides. Hiérarchie sociale et catégories juridiques”, Revue historique de droit français et étranger (1922-), Octobre-Décembre 2008, Vol. 86, No. 4, p. 472, „În gândirea arhaică, adevărul este principiul similitudinii dintre ceea ce se spune (sau se face) și lumea ordonată conform justiției, în măsura în care rădăcinile termenilor latini verum și fides sunt folosite în alte limbi pentru a indica un jurământ sau un comportament care se conformează ordinii cosmice – și uneori ambele: gândiți-vă doar la arhaicul irlandez «fir». Cuvintele și comportamentul lui bonus vir trebuie să fie conforme cu verum, deoarece falsitatea este un act haotic care subminează ordinea cosmică pe care se bazează statutul persoanei care depune jurământul”.

Article published in Juridice.ro