Interpretat şi aplicat greşit, caracterul „definitiv” atribuit unei hotărâri judecătoreşti de către o normă generală sau specială poate expune dezbaterea unor probleme juridice unei cenzuri judiciare, care derivă, mai degrabă, din simple automatisme, iar nu dintr-un raţionament logico-juridic, fundamentat pe normele legale incidente, interpretate şi aplicate prin raportare la elementele esenţiale ale instituţiei juridice uzitate.

O astfel de modalitate de a trata problemele juridice creează mai multe paradoxuri, printre care:

(i) pe lângă faptul că încalcă principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la apărare şi contradictorialitatea), soluţia va fi negată chiar de către instituţia juridică pe care este fundamentată

(ii) preluarea mecanică a unor raționamente logico-juridice, sub pretextul practicii judiciare constante, poate înfrânge chiar legalitatea

1. CONTEXTUL ÎN CARE A FOST RIDICATĂ ŞI SOLUŢIONATĂ PROBLEMA DE DREPT

Reclamantul înregistrează pe rolul instanţei de judecată o acţiune prin care solicită anularea declaraţiei de rezoluţiune transmise de către pârât, iar, în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, judecătorul stabileşte că acţiunea este evaluabilă în bani şi pune în sarcina reclamantului achitarea taxei judiciare de timbru calculată potrivit dispoziţiilor art. 3 din OUG nr. 80/2013^[1].

Nefiind de acord cu modalitate de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul a formulat cerere de reexaminare în temeiul dispoziţiilor art. 39 din OUG nr. 80/2013, iar, prin încheiere definitivă, instanţa de judecată dispune admiterea acestei cereri, constată că acţiunea este neevaluabilă în bani şi stabileşte un cuantum fix al taxei judiciare de timbru.

La primul termen de judecată, instanţa de judecată invocă excepţia materială procesuală a secţiei civile şi a dispus declinarea competenţei judecării cererii de chemare în judecată în favoarea secţiei specializate.

Secţia specializată a instanţei de judecată îşi reţine competenţa materială de a soluţiona cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, iar, în etapa cercetării judecătoreşti, pârâtul a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată.

Secţia specializată constată că, fiind instanţa competentă să judece cauza^[2], nu este ţinută de măsurile dispuse de către instanţa necompetentă şi că acţiunea formulată de reclamant este evaluabilă în bani^[3].

Implicit, secţia specializată îl obligă pe reclamant la completarea taxei judiciară de timbru cu suma calculată potrivit dispoziţiilor art. 3 din OUG nr. 80/2013 şi prorogă discutarea excepţiei netimbrării^[4].

Reclamantul formulează cerere de reexaminare împotriva măsurii dispuse de secţia specializată, iar judecătorul învestit dispune admiterea acestei cereri, raportându-se la următoarele considerente^[5]:

– „soluţionând cererea de reexaminare formulate de petente, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a Civilă a admis-o, prin încheierea pronunţata la data de (…), constatând că petentele au obligaţia de a achita, în solidar, numai suma de (…), dispunând astfel reducerea taxei judiciare de timbru stabilite iniţial, in cuantum de (…), reţinând caracterul neevaluabil în bani al acţiunii şi incidenţa prevederilor art. 56 alin.2 din Legea nr. 101/2016”

– „prin încheierea din (…) a fost admisă excepţia necompetenţei funcționale a Secţiei a V-a Civile, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a VI-a Civile”.

– „prin încheierea din 16.02.2023, pronunţată de instanța învestită cu soluţionarea dosarului (…), a constatat că petentele datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de (…), din care se va deduce taxa deja achitată până la acel moment, şi a pus în vedere acestora să facă dovada achitării diferenţei taxei judiciare de timbru în cuantum de (…), sub sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată”

– „tribunalul constată întemeiată cererea de reexaminare formulată de petente împotriva modului de stabilire a taxei de timbru prin încheierea din 16.02.2023, chestiunea timbrajului cererii principale de chemare în judecată fiind soluţionată în mod definitiv prin încheierea pronunţată la data de (…) in cadrul dosarului (…) de Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a Civilă, încheiere care se bucură de autoritate de lucru judecat”

– „raportat la această încheiere, pe parcursul judecării cauzei de către secţia competentă nu poate fi readusă in discuție problema timbrajului (în măsura în care în cursul procesului nu au apărut elemente noi de natură a impune suplimentarea taxei de timbru, conform art. 36 alin.1 din OUG nr. 80/2013), încheierea menţionată bucurându-se de autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată în raport de prevederile art. 430 alin.1 NCPC”

– „potrivit art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de reexaminare, care vizează „modul de stabilire a taxei judiciare de timbru” se soluţionează prin încheiere definitivă, ceea ce implică, faţă de prevederile art. 634 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că împotriva unei astfel de încheieri, nu se mai poate exercita vreo cale de atac de reformare, aspectele dezlegate prin încheierea definitivă pronunţată în temeiul articolului anterior menţionat intrând în puterea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuţie (în acest sens, a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 7/2014 din 08/12/2014 pronunţată în dosarul nr. 4/2014)”

– „împrejurarea că Secţia a V-a Civilă şi-a declinat competenţa funcţională de soluţionare a cauzei nu poate determina repunerea în discuţie a chestiunii timbrajului”

– „instanţei care a pronunţat prin încheierea din data de 04.10.2019 îi revenea competenţa de soluţionare a cererii de reexaminare în raport de prevederile art. 39 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 (care prevede că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă), taxa de timbru fiind stabilită în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, anterior fixării primului de termen de judecată”.

2. CARACTERUL PARADOXAL AL RAŢIONAMENTULUI CARE FUNDAMENTEAZĂ ÎNCHEIEREA DE REEXAMINARE

2.1. Efectele măsurilor dispuse în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată

Pe lângă verificarea îndeplinirii condiţiilor formale ale cererii de chemarea în judecată, în cadrul procedurii de regularizare, judecătorul stabileşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al pretenţiilor deduse judecăţii şi poate dispune prin încheiere dată fără citarea părţilor trimiterea dosarului completului specializat competent sau secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate^[6].

Atât stabilirea caracterului evaluabil sau neevaluabil în bani al pretenţiilor deduse judecăţii cât şi trimiterea dosarului completului/secţiei specializat(e) competent(e) sunt măsuri adoptate în cadrul unei proceduri necontencioase.

Având în vedere lipsa contradictorialităţii dezbaterilor, în etapa regularizării cererii de chemare în judecată rolul judecătorului va fi limitat la a dispune măsuri de instrucţie sau de administrare judiciară^[7].

Deşi hotărârile pronunţate în etapa regularizării cererii de chemare în judecată aparţin funcţiei jurisdicţionale deoarece se întemeiază pe aplicarea unor reguli de drept, totuşi acestea sunt revocabile, întrucât pot fi combătute de către persoanele interesate pe cale de excepţie^[8].

Nefiind pronunţate într-un cadru care să asigure contradictorialitatea, încheierile prin care sunt dispuse măsuri în cadrul procedurii regularizării cererii de chemare în judecată nu pot dobândi autoritate de lucru judecat şi nici nu se poate considera că prin acestea au fost soluţionate excepţii procesuale precum netimbrarea şi/sau necompetenţa materială ori teritorială^[9].

2.2. Procedura de reexaminare a taxei judiciare de timbru definitivată în etapa regularizării cererii de chemare în judecată şi autoritatea de lucru judecat

Am expus mai sus raţiunile pentru care încheierile pronunţate în etapa regularizării cererii de chemare în judecată nu pot dobândi autoritate de lucru judecat şi nici nu pot dezlega excepţii procesuale, chiar şi în ipoteza în care o dispoziţie generală sau specială consacră caracterul definitiv al acestora.

Argumentul central este reprezentat de lipsa caracterului contencios al procedurii de regularizare – condiţie esenţială pentru ca o hotărâre să dobândească autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte procedura de reexaminare a taxei judiciare de timbru, dispoziţiile art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013 prevăd faptul că aceasta se desfăşoară în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi se soluţionează prin pronunţarea unei încheieri definitive.

Analizând raţionamentul logico-juridic al judecătorului care a admis cererea de reexaminare în temeiul teoriei autorităţii de lucru judecat rezultă următoarea concluzie:

– având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013, problema timbrajului este definitivată în procedura regularizării cererii de chemare în judecată, atunci, după comunicarea cererii de chemare în judecată, pârâtul nu mai poate invoca excepţia netimbrării deoarece încheierea de reexaminare are autoritate de lucru judecat [dispoziţiile art. 197^[10] coroborate cu dispoziţiile art. 200 alin. (1)-(2) din C. proc. civ.^[11] raportate la dispoziţiile art. 39 alin. (2) teza I din OUG nr. 80/2013^[12]].

Pare a se concluziona că dispoziţiile art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013 (normă specială) derogă de la principiul contradictorialităţii şi de la una dintre condiţiile esenţiale ale teoriei autorităţii lucrului judecat, înlăturând dreptul persoanei interesate de a invoca excepţia netimbrării ulterior procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, în etapa cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor.

Caracterul simplist al unei astfel de concluzii nu poate fi înlăturat de invocarea Deciziei nr. 7/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii („ÎCCJ”), ci doar confirmat.

Având în vedere relaţia de întreg-parte dintre relativitatea actului jurisdicţional şi autoritatea lucrului judecat, în virtutea caracterului definitiv instituit de dispoziţiile art. 39 alin. (2) teza I din OUG nr. 80/2013, încheierea prin care a fost finalizată procedura de reexaminare a taxei judiciare de timbru în etapa regularizării cererii de chemare în judecată este obligatorie şi are forţă executorie exclusiv faţă de cel care a formulat cererea de reexaminare^[13].

Fundamentat pe coroborarea cerinţelor specifice fiecărei instituţii juridice uzitate pentru dezlegarea problemei de drept, silogismul devine simplu şi, implicit, corect:

– întrucât etapa de regularizare a cererii de chemare în judecată este eminamente necontencioasă, iar condiţia esenţială a teoriei autorităţii de lucru judecat este pronunţarea unei hotărâri în materie contencioasă (în urma dezbaterii în contradictoriu), atunci caracterul definitiv al încheierii pronunţate în procedura de reexaminare presupune că nici reclamantul (adică doar cel căruia norma specială îi consacră dreptul să iniţieze şi să dezbată această procedură) şi nici instanţa din oficiu nu mai pot readuce în discuţie problema timbrajului în etapa cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor^[14].

– în schimb, pârâtul^[15] fiind terţ faţă de procedura de regularizare, poate invoca excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, neexistând posibilitatea să-i fie opusă autoritatea de lucru judecat a încheierii de reexaminare definitivă potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013.

Acest raţionament este confirmat chiar de Decizia ÎCCJ nr. 7/2014, care este fundamentată pe următoarele considerente:

– „împrejurarea că, în cazul căii de atac reglementate de art. 18 din Legea nr. 146/1997, legiuitorul nu a făcut menţiunea că se poate face «numai» cerere de reexaminare, aşa cum s-a procedat în situaţiile reglementate de art. 1085 din Codul de procedură civilă [art. 191 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă] şi art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, nu poate duce la concluzia că partea în sarcina căreia s-a stabilit taxa de timbru ar avea posibilitatea să exercite, cu privire la modul de stabilire a acestei taxe, atât calea de atac a reexaminării, cât şi căile de atac de reformare, apelul şi recursul”^[16].

– „potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de reexaminare, care vizează „modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în întregul său, se soluţionează prin încheiere irevocabilă, ceea ce semnifică, în înţelesul art. 377 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că, împotriva unei astfel de încheieri, nu se mai poate exercita vreo cale de atac de reformare, nici pe cale separată şi nici odată cu fondul, iar aspectele dezlegate prin încheierea irevocabilă pronunţată în temeiul articolului anterior menţionat intră în puterea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuţie de aceeaşi parte în căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunţate cu privire la fondul litigiului”^[17].

Prin Decizia nr. 7/2014, ÎCCJ nu a statuat că din caracterul definitiv al încheierii de reexaminare a taxei judiciare de timbru derivă autoritatea de lucru judecat şi că această problemă nu mai poate fi ridicată de către pârât în etapa cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, ci că partea în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru, a cărei cerere de reexaminare a fost respinsă prin încheiere definitivă, nu mai poate deduce judecăţii această problemă de drept.

Caracterul definitiv instituit de dispoziţiile art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013 nu generează autoritatea de lucru judecat a încheierii de reexaminare pronunţate în etapa regularizării cererii de chemare în judecată şi, implicit, dezlegarea eventualei excepţii de netimbrare, astfel că pârâtul are dreptul de a invoca această apărare procedurală în etapa cercetării judecătoreşti sau în cea a dezbaterilor.

Întrucât a dispus admiterea cererii de reexaminare formulată în etapa cercetării judecătoreşti în baza teoriei autorităţii de lucru judecat a încheierii de reexaminare pronunţate în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, judecătorul a cenzurat dreptul pârâtului de a invoca excepţia netimbrării, deşi acesta nu a avut posibilitatea legală de a discuta în contradictoriu această problemă de drept.

2.3. Problema argumentului „practici judiciare constante”

În susţinerea teoriei autorităţii de lucru judecat a încheierii de reexaminare pronunţate în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată derivată din dispoziţiile art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013, reclamantul a invocat o serie de hotărâri^[18] care se fundamentau pe acelaşi raţionament:

(i) întrucât dispoziţiile art. 39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013 consacră caracterul definitiv al încheierii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, atunci această hotărâre are autoritate de lucru judecat chiar dacă este pronunţată în etapa necontencioasă a regularizării cererii de chemare în judecată, astfel că după ce i se comunică acest act procedural, pârâtul nu mai poate invoca excepţia netimbrării deoarece această problemă de drept a fost dezlegată definitiv.

Pare confortabil, chiar seducător, ca interpretarea unei dispoziţii legale propuse prin acţiune/întâmpinare sau prin raţionamentul logico-juridic expus printr-o hotărâre judecătorească să fie confirmat(ă) de alte hotărâri judecătoreşti sau chiar de instanţa de control judiciar.

Însă, dacă raţionamentul logico-juridic astfel confirmat înfrânge tocmai teoria juridică pe care se fundamentează, nu rămâne o hotărâre judecătorească corectă, ci una definitiv greşită. Iar, dacă hotărârea definitivă greşită este preluată mimetic, atunci efectul este propagarea unei „practici judiciare constante” incorecte.

Pentru a evita perpetuarea acestei tendinţe, argumentul „practicii judiciare constante” ar trebui utilizat cu prudenţă, iar raţionamentele logico-juridice cuprinse în hotărârile judecătoreşti depuse ar trebui analizate de judecător riguros şi critic pentru a se constata dacă pot fi aplicabile raportului juridic specific dedus judecăţii.

Analiza riguroasă a raţionamentelor logico-juridice cuprinse în „practica judiciară constantă”, invocată deseori de către părţi, este impusă de două principii directoare al dreptului civil:

(i) Jurisprudenţa nu are autoritate decât atunci când este o desvoltare dreptă a voinţei legiuitorului. O hotărâre judecătorească nu trebuie niciodată să uzurpeze locul legei (Non exemplis sed legibus judicandum est)^[19].

Fiecare proces își are, în adevăr, fizionomia sa particulară și caracterul său propriu, după care trebue să fie judecat, căci o mică diferență a faptelor poate să aducă o mare deosebire în privința chestiunei de drept^[20].

(ii) doar hotărârile de principiu pronunţate de ÎCCJ, în vederea unificării practicii judiciare, sau, după caz, pentru prevenirea practicii judiciare neunitare, suplinind absenţa unor dispoziţii legale ori lămurind sau complinind dispoziţii legale neclare ori incomplete, reprezintă izvoare secundare de interpretare a dreptului civil, deoarece deciziile în interesul legii şi cele pentru dezlegarea în prealabil a unor chestiuni de drept noi sunt integrate legii, făcând corp comun cu acestea^[21].

În schimb, hotărârile cu caracter individual pronunţate în diferite speţe sunt obligatorii numai inter partes (art. 435 alin. 1 din C. proc. civ.), iar interpretarea legii de către instanţă, deşi eminamente creatoare, se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii (art. 9 alin. 3 din C. civ.)^[22].

În principiu, hotărârile individuale, chiar pronunţate de ÎCCJ, nu sunt izvoare de drept, neproducând efecte erga omnes, ci numai inter partes. Ele pot servi, cel mult, ca surse interpretative persuasive pentru cazuri similare, mai ales dacă emană de la ÎCCJ, impunându-se exclusiv prin forţa argumentelor, iar nicidecum prin argumentul forţei, deoarece ele nu sunt obligatorii pentru alţi judecători sau instanţe^[23].

În definitiv, în lipsa analizei sistematice a dispoziţiilor legale incidente, speţa prezentată mai sus a fost dezlegată conform „practicii judiciare constante” care reţine teoria autorităţii de lucru judecat a încheierii de reexaminare a taxei judiciare de timbru pronunţate în procedura necontencioasă a regularizării cererii de chemare în judecată, înfrângând tocmai condiţia esenţială pentru ca o hotărâre judecătorească să dobândească autoritate de lucru judecat – dezbaterea în contradictoriu – şi cenzurând dreptul pârâtului de a invoca o apărare procedurală.

^[1] A se vedea dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 80/2013, potrivit cărora „(1) Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel: a) până la valoarea de 500 lei – 8%, dar nu mai puţin de 20 lei; b) între 501 lei şi 5.000 lei – 40 lei + 7% pentru ce depăşeşte 500 lei; c) între 5.001 lei şi 25.000 lei – 355 lei + 5% pentru ce depăşeşte 5.000 lei; d) între 25.001 lei şi 50.000 lei – 1.355 lei + 3% pentru ce depăşeşte 25.000 lei; e)între 50.001 lei şi 250.000 lei – 2.105 lei +2% pentru ce depăşeşte 50.000 lei; f) peste 250.000 lei – 6.105 lei + 1% pentru ce depăşeşte 250.000 lei. (2) Se taxează potrivit alin. (1) şi următoarele categorii de acţiuni: a) în constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial; cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară este scutită de taxă de timbru dacă este accesorie acestor cereri; b) privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial; c) prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile sau de constituire a unor drepturi reale asupra acestora”.
^[2] A se vedea dispoziţiile art. 137 din C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.”
^[3] Încheierea din data de 16.02.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, nepublicată.
^[4] Ibidem.
^[5] Încheierea din data de 10.03.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, nepublicată.
^[6] A se vedea dispoziţiile art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.”
^[7] A se vedea A. Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 240-241 şi 263-265. A se vedea şi I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Tratat de drept procesual civil”, vol II, Universitatea din Bucureşti, 1981, p. 107.
^[8] Ibidem.
^[9] A se vedea G. Răducan, „Deosebiri între excepţiile procesuale şi apărările de fond privind ordinea, modalitatea de soluţionare şi efectele admiterii acestora, în faţa primei instanţe de fond”, în Pandectele Române nr. 5/2018
^[10] A se vedea dispoziţiile art. 197 din C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.”
^[11] A se vedea dispoziţiile art. 200 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., potrivit cărora „Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197. În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.”
^[12] A se vedea dispoziţiile art.39 alin. (2) din OUG nr. 80/2013, potrivit cărora „Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai după soluţionarea cererii de reexaminare.”
^[13] Idem., A. Nicolae op. cit., pp. 136-138.
^[14] A se vedea dispoziţiile art. 535 din C. proc. civ., potrivit cărora „Încheierile pronunţate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat”.
^[15] Care primeşte cererea de chemare în judecată numai după finalizarea etapei de regularizare, implicit, după definitivarea procedurii de reexaminare a taxei judiciare de timbru potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. (1) din C. proc. civ.
^[16] A se vedea pct. 8 paragraful 8 din Decizia ÎCCJ nr. 7/2014.
^[17] Idem., paragraful 9.
^[18] Încheierea pronunţată în data de 26.10.2017 de Tribunalul Argeş (nepublicată), Încheierea nr. 43/2022 pronunţată la data de 25.03.2022, Decizia civilă nr. 389/2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău (sursa: https://rejust.ro/juris/72233ged2 ).
^[19] A se vedea D. Alexandresco, „Principiile Dreptului civil cuprinzând doctrina şi jurisprudenţa până la zi, precum şi maximele, aforizmele, proverbele şi regulele de drept cele mai cunoscute Romane, Franceze, Germane, etc. aşezate în ordinea Codului civil cu aplicarea lor la diferitele materii ale dreptului”, Volumul I-iu, Atelierele grafice Socec & Co, Societatea Anonimă, București, 1926, p. 12.
^[20] Ibidem.
^[21] A se vedea M. Nicolae, „Drept civil. Teoria Generală”, Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, 2017, pp. 308-310.
^[22] Ibidem.
^[23] Ibidem.

Article published on Juridice.ro